drumul spre casa nu e mereu placut. dar trebuie suportat, macar pentru bucuria parintilor, macar de craciun. sa zicem. se zice. de fapt conteaza? important e ca l-am facut. bineinteles ca la capitolul curatenie se conta pe mine, asa ca nu m-am plictisit. "acasa" inseamna un apartament de 2 camere situat undeva sus intr-un bloc in care liftul
si merge uneori, plin cu tot ce-au adunat ai mei. printre ele sunt si lucruri utile, dar nu prea des. locuinta tipica pentru o familie de intelectuali romani de provincie nascuti imediat dupa razboi. multe ar trebui schimbate, paturile, scaunele, mesele si ferestrele sunt deja putrede si uzate, dar de unde bani sa le trimitem in pensie?

la treaba, ca e mult de lucru, de la pasti nimeni n-a mai fost pe dulap, iar praful s-a adunat netulburat. pentru ca ai mei sunt profesori, o gramada de bibelouri si alte stupizenii asemanatoare primite de la generatii de elevi care n-au avut nimic mai bun de facut decat sa-i cadoriseasca cu chestiile alea casante adunatoare de praf zac
ingramadite peste tot. mama nu se-ndura sa le arunce, asa ca de doua ori pe an le-njuram, apoi le ignoram. muncim cu zor, sporul e cam inexistent, praful zburda, foamea vine. hai sa ne spalam si s-o potolim.

intentia e buna, ea conteaza in fond, nu? pentru ca drumul pana la practica e nu neaparat usor. abia la doua ore dupa momentul cu pricina a binevoit sa porneasca apa la robinet. asa ca am am aspirat si am sters tot praful disponibil. camera a fost curata cu mult mai devreme decat ne planificasem, pranzul a fuzionat cu cina si cei de la apa au fost pomeniti in tot felul de ipostaze neortodoxe.

norocul nostru a fost ca n-am avut chemari de genul celor din "o ora fara apa", ca eram nevoiti sa sacrificam zeama de praf din ligheanul in care ne scaldam carpele cu care lustruiam camera. neamuzant, dar ironic e ca spre seara frate-meu a fost posedat de-o diaree adevarata de tot, care daca venea in cele doua ore chiar ca ne trimitea la batut. covoare, carari, campii, drumurile...